Maramures, taram de basm …

Tăram parcă uitat de lume, plin de legende şi poveşti, de tradiţii păstrate cu sfinţenie, Maramureşul înca uimeşte şi farmecă. Petrecerea sărbătorilor de iarnă în aceste zone a fost probabil cea mai nimerită alegere. Fiecare zi a fost plină de călătorii dar şi de cine îmbelşugate cu bucate gătite în gospodăria gazdelor noastre. Rar mi-a fost dat să văd atâta ospitalitate, deschidere şi voie bună către cei care le trec pragul. Fiecare mic dejun era frumos decorat cu legende de prin partea locului, informaţii despre zonă şi muzeele apropiate spuse cu mare meşteşug de doamna gazdă. Ca nişte invăţăcei cuminţi ascultam uimiţi şi prinşi de tâlcul vorbelor poveşti de demult, tradiţii necunoscute urechilor noastre, dornici nevoie mare să descoperim mai mult.

Primul scop al călătoriei a fost o plimbare cu Mocaniţa (Calea Ferată Forestieră din Vişeul de Sus), ultima cale ferată forestieră autentică pe care circula locomotive cu abur. Trenul tras agale (mocăneşte) de o locomotivă desprinsă din altă lume demult uitată patrunde pe valea Vaserului în inima padurii de o sălbaticie fermecătoare.

Emoţionaţi peste măsură şi onoraţi de a fi călători cu locomotiva Elveţia, ne-am instalat în mini-compartimentul pus la dispoziţie. Ne-am incălzit pe parcurs, am cântat, am râs, am amuţit cu privirile aţintite spre sălbăticia albă ce se zărea pe geamuri, am băut vin fiert şi horinca locului, am mâncat gogoşi umplute puse la dispoziţie de organizatori.

Din loc în loc am făcut popasuri pentru a alimenta locomotiva cu lemne, moment numai bun de a imortaliza peisajul, oamenii, locurile.

O altă atracţie pentru impatimiţii de sporturi de iarnă este pârtia de ski de la Borşa. Fiind iubitoare de ski am vizitat şi pârtia (lungă şi lată, lipsită de zăpadă de la jumătatea ei, mă întreb cât de interesaţi erau cei din Borşa de acest aspect turistc al zonei). Uite aşa am vizitat şi spitalul din Borşa în urma unui mic accident pe pârtie. Probabil partea ironică a poveştii a fost că, într-un spital destul de mare aflat într-o staţiune de ski nu am reuşit să dăm peste ortoped întrucât acesta era plecat, unde altundeva decât la ski, cel puţin asta ni s-a comunicat de insuşi medicul de gardă.

Talentul narativ al gazdei noastre ne-a deschis apetitul spre vizite şi cunoaştere. Astfel am aflat că la Moisei e un mic muzeu organizat în memoria celor 29 de soldaţi români ucişi cu cruzime în timpul celui de al doilea Război Mondial. S-a numărat un singur supravieţuitor (cel cu numărul 30) iar cuvintele lui despre evenimentele de atunci par mai vii ca oricând (chiar dacă nu faci altceva decât să le citeşti înrămate pe perete). Casa este mică şi sărăcăcioasă adunând în cele doua cămăruţe câteva din lucrurile aparţinând soldaţilor, dar semnificaţiile şi greutatea istorică a locului transformă atmosfera complet.

Pe drumul spre Sighetul Marmaţiei, la aproximativ 25 km de Moisei se află comuna Dragomireşti unde am descoperit un muzeu cu totul aparte, probabil singurul dedicat ţărăncii românce. Pe ulicioara din dreapta, la câteva case mai la vale am dat şi peste “muzeograf”, cu alte cuvinte ghidul sau găzdoaia noastră, mucalit (cum l-ar numi Creangă) şi simpatic, ardea de nerăbdare să ne prezinte poveşti detaliate despre femeia din satul Maramureşean. Lăsând treburile casnice de final de an, ne-a deschis poarta cu simbolurile ei specifice (luna, pâinea, frânghia vieţii ) şi am poposit mai întâi în curte unde te uimeşte copacul împodobit cu oale şi ulcele de toate culorile. în vârf şade mândra o oala roşie, semn că în casa cu pricina stă o fata tânără numai bună de măritiş. Aşa am aflat că acesta era codul folosit în vremuri îndepărtate (în unele zone chiar şi acum) prin care se ducea vestea că familia respectivă are copilă de măritat. Discuţia cu gazda a fost aprinsă şi plină de curiozitaţi din partea noastră. Cumva m-am bucurat că nu m-am născut în acele timpuri pentru că viaţa femeii era grea şi puţin independentă, permanent dominată de restricţiile impuse de societate – fată tânără trebuie să se mărite, să nu îngreuneze şi mai mult viaţa parinţilor şi a fraţilor mai mici, permanent pregătită de primirea în casă a potenţialilor pretendenţi, trebăluind zi de zi în a-şi face zestre şi bucate alese pe sprânceană pentru cei ce vor trece pragul casei.

În inima muzeului descoperi obiecte specifice obţinerii tesăturii din cânepă, in şi lână, vestitele costume populare Maramureşene, colaci specifici anumitor sărbători şi obiceiuri, măsti folosite la diferite sărbători de flăcaii satului, zestrea necesara unei fete de măritat pusă la vedere deasupra patului, motiv de mândrie pentru fata din familie ce lucra toate iernile an de an pentru a-şi înfrumuseţa viitoarea casă în care se va muta ca femeie măritată. Mirată am fost sa aflu că stăpâna casei devenită muzeu a ramas toată viaţa nemăritată (drept dovadă oala roşie din vârful copacului) şi şi-a văzut singură de trai, cu siguranţă o viaţă grea, aspră şi plină de nevoile de zi cu zi, ba în plus şi stigmatizată de postura de femeie singură.
Cuptorul este element de bază în casa tărănească, fiind atât locul pregătirii mâncării cât şi spaţiu de dormit pentru cei mici, iar alături oalele de lut sunt aşezate direct pe grinda casei, încăperile mici nepermiţând o altfel de organizare. Restul camerei este acaparat de un singur pat pe care dormeau parinţii, iar copiii mai mari se odihneau pe băncuţele prinse de pereţi. Obişnuiţi cu confortul secolului în care trăim, ne-am minunat de simplitatea traiului, de spaţiul mic de care dispunea o familie şi casa modestă (care de altfel fusese destul de înstărită, cu pivniţă, căci nu oricine işi permitea aşa ceva în gospodarie). Ghidul nostru ne-a captat cu totul în ciuda frigului de afară şi din casă. Cine se mai gândea că în “faşurile noastre tremuram la liber” ( vorba găzdoaiei, văzându-ne ţopăind de pe un picior pe altul, dar nu ne dădeam duşi nicicum ), spre deosebire de portul din lână al ţăranilor de demult care te izola perfect, indiferent de temperatura de afară.

Ne-am despărţit cu greu de Dragomireşti şi muzeul lui, de gazda plină de poveşti de ale locului, dar ne îndreptam tot spre o poveste – cea a fusului cu zurgălăi, unealta meşteşugită ca un adevarat puzzle, menită să câştige o inimă de femeie tânără şi frumoasă. Legenda spune că fusul a fost dat în dar de un flăcău indragostit pentru a-şi dovedi iubirea fetei care îi era dragă, cucerind-o în acest mod. Când piesele din fus vor cădea, atunci şi iubirea lor se va fi terminat. Se spune că au trăit împreună până la adânci bătrâneţi. Adevăr sau nu, plini de uimire ne-am îndreptat către meşteşugarul din satul vecin să vedem şi noi minunea şi să ne cumpărăm fus cu zurgălăi. După ce am scotocit jumătate de sat am dat şi peste omul cu meşteşugul, am găsit şi fusul şi la întoarcere eram fiecare cu câte unul în mână încercând să ne dumirim care e secretul.

Zi de sărbătoare, 1 ianuarie 2011 ne-am veselit alături de gazde îmbrăcaţi în costume populare şi apoi ne-am pornit spre Mănăstirea Bârsana.

Dacă sunţeţi prin zonă ar fi păcat să nu vă abateţi într-un loc plin de poveste, pe valea Izei spre localitatea Strâmtura (acolo unde, după cum bine îi spune şi numele, se strâmtorează dumbrăvile largi ale Izei). La 22 de km sud-est de Municipiul Sighetul Marmaţiei, la ieşirea din Bârsana, spre podul Slatioarei veţi da de mănăstire. Impresionantă nu prin măreţie, străbuna nu prin vechimea lemnului ce i-a dat viaţă, mănăstirea Bârsana spune multe poveşti, începând cu poarta mare maramureşeana şi finalizând cu fiecare icoana din incinta ei. Localnicii se mândresc (pe bună dreptate) şi nu evită să işi scoată la vedere portul naţional cu orice ocazie şi sărbătoare, începând cu prichindeii şi terminând cu bătrânii satului. Ei sunt veseli şi coloraţi asemeni hainelor, cântă şi se bucură, colindă şi joacă ursul sau alte datini, precum au făcut-o dintotdeauna.

Nimic nu a fost mai frumos şi îmbucurător pentru starea noastră de suflet în această iarnă precum descoperirea minunilor din Maramureş, a locuitorilor coboraţi din veche poveste, a unor gazde “găzdoaie” cu întâmplări atât de pline de înţelesuri, dar şi mâncărurile gustoase, horinca parfumată, toate astea ne-au creat acea stare de bine, de adevărată fericire.