Milano, Lumea de dincolo (sau prima mea iesire din tara)

Grea incercare sa povestesc de prima mea iesire din tara, dar pentru ca imi place provocarea si mi-a suras ideea fetelor de la viajoa, hai sa povestim. Nu a fost la o varsta atat de frageda pe cat mi-as fi dorit, ci destul de tarzior. Imi aduc aminte ca eram in anul 3 de facultate (2003) si am asteptat emotionata vacanta de Paste ca sa pot pleca in Italia, la niste prieteni, unde urma sa stau 10 zile.

Imi faceam griji de drum, o adevarata provocare pentru ca am plecat cu autocarul, bilet dus-intors de la Atlassib (cumparat cu banii de bursa). Tin minte ca plecarea a fost la o ora tarzie in noapte cu frisoane de emotie, urmarindu-mi obsesiv bagajul pus langa zecile de plase de rafie si tot felul de saci de diverse marimi. Era o perioada destul de infloritoare pentru cei ce traversau des Europa spre Spania si Italia, asa ca eu eram singura turista cu emotii in suflet legate de iesire, de drum, de oamenii de langa mine si Dumnezeu stie cate imi treceau prin cap la momentul respectiv.

Am urcat in autocar cu inima stransa si de emotii nu am putut sa dorm deloc, rascolind in bezna de afara un licar de lumina si speranta ca nu va fi atat de rau sa poposesc cu orele pe un scaun.A fost un drum obositor pana la granita, lung si plicticos iar la Turnu am suportat o asteptare grea pana ni s-au verificat toate actele.

Atentia a fost cu atat mai mare dupa granita, cand brusc ochii imi fugeau pe geam sa vad lumea de dincolo. Imi amintesc cat de frumoase mi s-au parut casele albe cu verde din satele unguresti prin care am trecut, ce curatenie domnea pe strazi sau minunea numita autostrada. A mai urmat o noapte atipind aiurea intr-o pozitie deloc confortabila si apoi mi-am luat micul dejun rontaind frenetic un biscuite, cu ochii insetati de frumusestile ce se zareau – turnuri de castel austriac invelit in aburii diminetii sub un cer rosu ca vapaia. Nu stiu locul exact pe langa care am trecut sau numele castelului, insa imaginea aceasta imi flutura in memorie de atunci permanent si o asociez cu “vestul decadent”.

Nu a mai contat ce a urmat pentru ca eram de o euforie bolnavicioasa, bucuroasa ca au trecut orele de noapte ce ma tintuiau sa dorm incolacita cu sute de junghiuri.

Intr-un final am scapat de cosmarul numit autocar, mi-am jurat ca nu ma voi mai urca vreodata in asa ceva (decat la intoarcere) si am ajuns la destinatie – Milano.
Prietenii nu ar fi avut cum sa imi arate orasul pentru ca aveau timp de mine doar in weekend, asa ca l-am descoperit cu harta in brate, pierzandu-ma pe stradute ore in sir.

Domul din Milano l-am simtit grandios si impunator, afland mai apoi ca este cea mai mare catedrala gotica din lume, Piata Domului imensa cu zeci de tineri ce isi dadeau intalnire acolo si nenumarati porumbei pe care nu ii mai vazusem atat de aproape vreodata. La Milano m-am lasat dusa instinctiv, gasind la fiecare colt de strada cate o bisericuta veche. Asa am descoperit Maria delle Grazie, unde nu am reusit sa vad “Cina cea de taina” pentru ca ar fi trebuit sa imi fac programare cu cateva luni inainte. Pe treptele Domului am mancat cea mai buna inghetata cu ciocolata si tot in Italia am devorat pizza ca nicaieri in alta parte. Inutil sa spun ca m-am intors cu 3 kilograme in plus, dar zau ca a meritat (acum as face la fel). Nu e nicio exagerare in “Mananca, roaga-te, iubeste” (daca cititi cartea) cand vine vorba de Italia, la capitolul gastronomic.

Pe strazile centrale am ramas pironita cu ochii intr-o vitrina pret de 20 de minute, ca sa admir o rochie Dolce and Gabanna si tot in Milano am intrat in cel mai mare magazin de cosmetice vazut vreodata, din galeriile Vittorio Emanuele. Toate astea au fost pentru mine obiective turistice in adevaratul sens al cuvantului, manata de curiozitate feminina (doamnele sigur ma vor intelege).

O zi mi-am petrecut-o in Muzeul National de Stiinta si Tehnica “Leonardo da Vinci” si nu mi s-a parut suficient. A fost ca o calatorie in timp din care nu mai doream sa ma mai intorc, impresionata de geniul creator al artistului.

Dupa ce am colindat in Milano de la un capat la altul, am avut posibilitatea sa vad in prima mea iesire din tara o mica parte din nordul Italiei, cu Como si Bellagio.

A fost de nedescris sa vad aceasta zona. Nu o puteam compara cu nimic de pe la noi. Pe stradutele din Belaggio am mancat prima data castane, iar in Como am admirat Alpii de pe o mica croaziera pe lac. Am debarcat pe insula Bella ce adaposteste impresionante gradini in trepte si un palat construit de familia Borromeo, extrem de importanta si influenta in Italia.
Orasele adunate in jurul lacului sunt de o eleganta de nedescris, intesate de turisti, cu case enorme apartinand diverselor personalitati din lumea artistica sau politica.

Ultimul oras vizitat in periplul meu italian a fost Venetia. Aici am admirat canalele, gondolele, muzeul sticlei de Murano unde i-am vazut pe suflatori la treaba, Piata San Marco cu catedrala si bineinteles Palatul Dogilor. M-a impresionat celebrul pod al suspinelor cu a lui poveste – leaga inchisorile de celulele de interogare si reprezenta practic ultima clipa de libertate a condamnatilor in drumul lor spre inchisoare.

M-am pierdut apoi pe stradutele intortocheate si am poposit pe treptele statuilor de unde admiram cuplurile elegante ce veneau sa ia cina la restaurantele din jur. Era pentru prima data cand zaream oamenii varstnici cocheti si ingrijiti, lipsiti de grijile de maine si atat de frumosi. Ii comparam cu batranii nostrii, garboviti de necazuri si de boli, de lipsuri si de saracie, pe fata carora fiecare an de viata se adanceste inzecit. Mi-am dorit din acel moment sa ajung sa ma bucur de calatorii atat la tinerete cat si la batranete, sa pot sa ma plimb alaturi de omul meu drag de mana pe strazi neumblate din orase indepartate si la o varsta venerabila.

Dupa asa o calatorie cu greu m-am urnit sa plec spre casa. Ma astepta autocarul, prietenul meu vechi si multe ore nedormite, dar cu o suta de amintiri si povesti de spus celor de acasa.