Transalpina

Transalpina, drumul regelui

Un nume sonor care te cheama la aventura, la necunoscut, la descoperiri neobisnuite… L-am auzit rostit cu multe prilejuri in ultima vreme, in media, intre colegi si cunoscuti si are o rezonanta nobila, fara indoiala. Ca geograf, am inchis ochii la aceasta denumire (om avea noi Alpii Transilvaniei, dar nu sunt chiar Alpii adevarati), dar ce conteaza, numele este foarte frumos.

Click pentru varianta 2009: Transalpina, cea mai inalta si misterioasa sosea din tara (“Drumul Regelui”)

Cu aceste ganduri in minte ne-am instalat la volanul masinii noastre intr-un frumos weekend de toamna si am stabatut tara de la Suceava la Sebes (si daca aveti timp puteti vizita si Sibiul si de ce nu sa ramaneti o noapte prin zona, ca propunere de cazare noi am ales Hotel Ana, preturile sunt decente, personalul foarte ok si foarte curat), de dragul Transalpinei!

Ne-am facut un succint plan inainte, cu popas de o noapte la un prieten la Ocna Mures (care ne-a umplut tolba cu felurite bunatati, iar la urma sfaturi) si in dimineata de sambata ne-am propus sa “atacam” Parangul dinspre nord. Pentru asta trebuie sa ai ca punct de plecare acest vechi oras, Sebes, care la intrare te intampina cu denumirea lui germana, Mühlbach. Si intr-adevar, centrul orasului este foarte germanic, cu o catedrala imensa pe care am inconjurat-o cu admiratia cuvenita.

Dar la drum! Urmarim indicatoarele spre satele insiruite de-a lungul Sebesului (Sasciori, Capalna), stiind ca pe aceasta directie ne indreptam spre Obarsia Lotrului. Nu mica ne-a fost mirarea ca pe o tabla albastra, cam ponosita, gasim un indicator cu denumirea pretioasa, careia doream sa-i deslusim esenta: Transalpina. In apropiere si-a facut salasul un benzinar cu nume trasnit CĂTĂ OIL, dar altfel un tip bonom care ne-a ghicit din prima: “mergeti pe Transalpina!?” (ah, ce rezonanta placuta!) si urmeaza un sir de sfaturi. Am facut plinul, i-am multumit si pe-aici ti-e drumul!

Trecem prin Sasciori, un sat cu arhitectura intacta de tip adunat, germanica, apoi soseaua insoteste raul Sebes pana sus la Oasa, cand pe stanga, cand pe dreapta. Se vede ca este proaspat asfaltata si inca se lucreaza la structura de rezistenta, la diverse traversari, podete si poduri. Dar toate astea nu te deranjeaza pentru ca peisajul incepe sa fie promitator: versanti inclinati, impaduriti, iar la partea lor superioara se terminau cu platouri netezite de vechi eroziuni pe care se practica oieritul. Ba se zaresc si case sau or fi constructii temporare.

La fel arata si Capalna, sus, pe platou fiind indicata vechea cetate dacica, apoi Sugag, Martinie – niste sate ce te duc cu gandul la Austria sau Elvetia dupa felul cum sunt casele asezate, coloristica si mai ales arhitectura foarte solida. Acum l-am inteles pe Sadoveanu de ce a parasit apa Moldovei sa vina aici pe valea Frumoasei (cum se mai numeste Sebesul spre obarsie) si sa petreaca multe zile, descrise apoi cu darnicie in povestirile sale.

Pana sus la Oasa, Sebesul este acum o suita de baraje in arc sau din anrocamente (Capalna, Tau, Oasa), prilej de popas, de admirat constructiile, lacurile, peisajul in general si de intrebat: care e Transalpina? Stanga sau dreapta?

Toti cei pe care ii gasesti acolo sunt turisti ca noi, dar norocul e ca unii vin de pe Transalpina si aceia stiu bine: pe dreapta! Asta aici la Tau, ca la barajul Oasa a fost invers, la stanga, peste baraj, era Transalpina. Indicatoare sunt foarte numeroase spre diverse cabane, schituri etc, dar nici unul clar, Transalpina, cum ne-ar fi placut la toti (si eram destui pe drum).

In sfarsit, trecem si de lacul Oasa, una dintre amenajarile hidrotehnice aflate la cea mai mare altitudine, 1255 m (cu popasuri dese pentru admirat diferite unghiuri de peisaj) si ajungem la intersectia Voineasa (stanga), Petrosani (dreapta). Uf, iar nimic de Transalpina! Noroc cu flerul nostru de geografi si o cotim spre dreapta. Sirul de masini oprea ezitand in fata celor doua table.

Bine am facut ca am carmit spre dreapta, pentru ca nu am mers mult si am iesit in golul alpin.

Ooo, ce strigate de entuziasm! Ce deschidere, ce lumina!….dar si ce puhoi de masini. Curgeau toate nesfarsit in ambele directii. Ne-am amuzat ca parca suntem pe Magheru si nu puteam traversa soseaua sa mergem la un izvor pe partea cealalta.

Desi e 10 septembrie, turmele de oi nu au coborat la iernat, asa ca stanile erau foarte active. Pe langa ele, cainii ciobanesti si nelipsitii magarusi. Acestia s-au incapatanat, dupa cum le e soiul, sa stea fix in mijlocul soselei pentru ca asa masinile opresc si ei se pot bucura de delicatese (si toata lumea ii imortalizeaza digital).

Ei, da, abia acum zicem ca suntem pe Transalpina, soseaua care meandreaza pe suprafata indelung slefuita a granitului de Parang ce arata greoi, garbov si tare plesuv. Ne-am mirat ca lipsesc jnepenii, atat de bogat reprezentati in alti munti inalti. Doar iarba aspra pe care nu o indragesc nici animalele.

La vremea asta de toamna cu temperaturi ridicate ma asteptam sa gasesc aici un verde crud pe muschii ce imbraca toate suprafetele pe care iti cad ochii. Dar nu…este o culoare terna, pamantoasa, de fapt sunt muschi zdreliti de sutele de picioare si de zecile de roti de masini de toate calibrele. Asta e! Soseaua parca a fost gandita sa permita accesul si tancilor de cateva luni sau babelor octogenare (cum au fost cei ce au pranzit veseli langa noi).

Aici te simti, intr-adevar, pe acoperisul lumii, suprafata de eroziune de la 2100 m este aproape perfecta, neteda, taiata in granitul batolitic dur, acum cateva zeci de milioane de ani. Masivitatea si duritatea acestui grup muntos te impresioneaza. Atat de bine au fost slefuite stancile granitice, incat ghetarii pleistoceni cu greu au putut sapa niste circuri mici pe partile laterale ale platoului.

Sub acest aspect te izbeste comparatia cu Fagarasul (evident, vazut de pe Transfagarasan) unde perspectiva reliefului glaciar cu creste zimtate, ace, turnuri, prapastii uriase te face sa te simti mic si plin de teama.

In Parang, dimpotriva, simti ca ai atata putere (data de netezimea incredibila a platoului superior, larg cat vreo trei stadioane de fotbal), incat prinzi curaj sa te bati chiar cu Cel de Sus ! Ei, unii prezenti acolo chiar ca si-au propus asta, dupa cum voiau sa escaladeze varfurile din jur cu masina.

Marea desime de oameni si masini din toate colturile patriei (si nu numai) nu prea ne-a dat ghes sa intarziem prea mult. A, da, fiecare a simtit nevoia sa manance acolo sus, pe acoperisul lumii si, sa nu zic de rau, dar nu am vazut gunoaie.

Cred ca acea intindere aproape de cer ne-a indemnat pe fiecare sa ne luam resturile cu noi in punguta si sa oferim muntelui respectul cuvenit. Oricum, daca as fi vazut pe cineva aruncand un cat de mic chistoc, eram in stare de scandal monstru. Dar nu a fost cazul.

Am plecat mai departe, pregatiti sa coboram pe partea sudica a muntelui, spre Novaci.

Coborasul a fost destul de lejer, trecand prin statiunea Ranca, unde nu am poposit

(se construieste foarte mult si din aceasta cauza iti lasa impresia de moloz peste tot) si ne-am si pomenit in Novaci.

Soarele era inca sus pe cer, asa ca am admirat toata rama sudica a depresiunilor carpatice, Polovragi, Horezu, Slatioara, Costesti, cu intranduri fermecatoare in trupul muntelui, unde se ascund vechi manastiri. Peste tot te imbie pensiuni cochete sa poposesti peste noapte, ceea ce am facut si noi.

Text: Invitat Maria R