Uite ca veni si weekendul muuult asteptat in care mi-am revazut orasul drag mie, Piatra Neamt. Dar nu avem vreme sa povestim despre el pentru ca adevarata aventura s-a petrecut cu maria sa, Muntele Ceahlau cel mult admirat, sursa de inspiratie pentru atatea spirite rafinate si scormonitoare in ale artelor. Nu cred sa existe in lantul muntos al Carpatilor alt munte mai plin de metafore, de ode si ziceri memorabile cum e Ceahlaul.
Daca va intrebati de unde deriva numele de Ceahlau cum m-am intrebat eu insami abia dupa ce s-au implinit vreo 10 de ani de la primul meu urcus pe masiv, o sa aflati o poveste cu iz istoric (acu’ impropriu denumita poveste pentru ca exista un substrat etimologic cat se poate de real). Asa am aflat ca denumirea muntelui Ceahlau apare prima data intr-o scriere de pe la 1458, tocmai din timpurile stravechi ale lui Stefan cel Mare, iar muntele este asociat cu numele unei pasari, “cealhau”, altfel spus “aquila” sau “uliu”. Imaginati-va ce dihanii de pasari (cu o lungime a aripilor desfacute de 1,2 m) traiau cu sute de ani in urma, facandu-i pe ciobanii si oamenii locului sa denumeasca astfel muntele. In ziua de astazi nu mai traiesc pasaroii amintiti, poate doar frati mai micuti de-ai lor.
Sa revenim la oile noastre, in numar de patru ce s-au incumetat sa plece nu chiar cu noaptea in cap (cum fusese planul cu o zi inainte), ci pe la un 9 dimineata de zi de noiembrie spre culmile semete ale Muntelui Ceahlau. Sunt multe trasee care incep de la Izvorul Muntelui sau din partea cealalta a muntelui, din Durau. Noi am ales sa pornim din Izvorul Muntelui si sa coboram in aceeasi zi pe la Durau. Asta e o varianta numai buna pentru iubitorii de munte detinatori de timp limitat (asa ca noi) sau pentru dornicii de “alergat” pe munte (va povestesc eu mai incolo).
Am fost debarcati la poalele Muntelui Ceahlau, asta dupa ce drumul spre Izvorul Muntelui te imbie nitel cu vederea aripii de est a muntelui dar un pic te si sperie, gandind “vai de mine, uite unde tre’ sa ajung?”.
Muntele Ceahlau vazut din Izvorul Muntelui
Echipati corespunzator vremii de afara, ne-am avantat plini de speranta pe traseul denumit “poteca Piatra cu Apa” ce porneste de la cabana Izvorul Muntelui (797m) pe curmatura Lutu Rosu (1020m) – Piatra cu Apa (1553m) – Cabana Dochia (1750m), marcaj banda albastra. Am spus “plini de speranta” pentru ca cititm noi la baza muntelui pancarda informativa a traseului (2 ore), pentru ca dupa un urcus pieptis de vreo 30 de minute sa dam peste loc de popas frumos amenajat cu bancute cu o alta placuta ce te anunta ca mai ai de urcat vreo 2 ore 45 de minute, nici mai mult, nici mai putin. Ei’ sa fie…cum ne pacaleste el muntele, sau ei, supraveghetorii Parcului National Ceahlau. Pai bine mai oameni buni, asa dati voi speranta turistilor lesinati de 30 de minute de urcat, anuntandu-i ca nici nu conteaza abruptul lasat in urma?
Ne-am strans sireturile bocancilor si mai bine, maraind printre dinti “lasa ca vedeti voi, ca tot traversam muntele Ceahlau intr-o zi” si am pornit-o de la bifurcatie spre stanga pe traseul cel mai scurt al Ceahlaului, dar si cel mai dificil. La dreapta porneste alt traseu (triunghi albastru) catre Stanca Dochiei si apoi cabana Dochiei (stiti voi, baba cea cu 9 cojoace care de caldura si-a lepadat rand pe rand cojoacele si a ajuns cu oile in varf de munte, unde a dat un frig si un inghet de s-au impietrit si baba si oile).
Noi nu am vazut stanca Dochiei cu oile ei, dar am inaintat pieptis prin padurea ce isi schimba la fiecare pas infatisarea devenind din padure de foioase una de conifere, semn ca urcam din ce in ce mai mult. Traseul nu este foarte dificil (gandindu-ma la urcusul de pe Varful Moldoveanu) dar are multe serpentine si abrupturi care te lasa fara vlaga. Noroc ca se deschid pe alocuri zone de unde poti sa admiri Ceahlaul cu crestele lui plesuve,Toaca si Panaghia, iar frumusetea de nedescris te impulsioneaza sa pornesti mai departe.
Sunt si portiuni de drum lin, apoi din nou urcusuri aspre pana ajungi intr-o poiana cu multe exemplare de zada. Felicitari supraveghetorilor parcului care au pus din loc in loc planse informative cu fauna si flora locului sau cu denumirea zonelor mai importane. Asa am aflat ca poienita este denumita Polita cu Crini si tot asa ne-am oprit in a mai cauta intrebatori ce sunt crinii? pentru ca acestia nu reprezinta altceva decat speciile de zada care abunda locul.
Dupa o pauza bine meritata, am continuat cararea serpuitoare pana am dat de o stanca de calcar, numita si Piatra cu Apa ( locul in care, pe timpul ploilor si a dezghetului se aduna apa). Se urca apoi pe langa cateva blocuri de conglomerat pana la Detunatele ( cateva blocuri de conglomerat de culoare cenusie cu reflexii aramii). Cum spuneam si mai devreme, fiecare denumire poarta cu ea o legenda, iar Detunatele isi poarta numele de la un fulger naprasnic coborat in stanca, impartind-o in mai multe parti.
Imediat mai la dreapta rasar alti colti de stanca, denumiti Calugarii (extrem de sugestiv pentru ca, ajutati de imaginatie iti apar in fata ochilor doua siluete de calugari garboviti cu mantiile tuguiate catre varf).
Ultimele serpentine te scot intr-o poienita de unde te bucura indicatorul “catre cabana Dochia, drum de iarna” si dupa inca un abrupt iti apare in fata ochilor cabana din piatra cu geamuri rosii. Rasuflam si noi usurati la vederea ei. Aruncandu-ne in iarba deasa de munte, am putut admira de sus de pe poteca stancile amintite cu toponimia lor jucausa si eu una mi-am facut rapid un calcul al timpului pe care il putem petrece la cabana pe terasa.
Sub un soare prielnic ne-am lafait pe bancile din fata cabanei, cu o cafea, un sandwich si ochii pironiti catre intinderea albastra, cu straturi, straturi de culmi muntoase, Tarcau si Hasmasu Mare, iar mai aproape semetul Ocolasu Mare ( 1907 m). Am indopat cainii de la cabana cu sandwich-urile noastre, ne-am jucat cu ei si am pornit-o din loc pentru a cuceri varful Toaca (1904 m).
Ne luam frumusel talpasita de la cabana Dochia si ne avantam pe platoul Ceahlaului pe o cararuie imprejmuita de jnepeni. In spatele cabanei spre stanga am putut admira schitul de pe Ceahlau si cladirea chiliilor calugarilor ce si-au gasit in varf de munte linistea.
In zare vedeam varful Toaca, care bineinteles are si el povestea lui, alaturi de alta stanca mareata mai la vale, Panaghia ( in greaca se traduce slujba mortilor). Oamenii muntelui povestesc legenda cu mare mestesug: se spune ca a existat demult tare un neam de “uriesi” stapanitori ai muntelui care s-au prapadit dupa o molima, ramanand in viata doar o fata si un baiat. Acestia s-au izolat in varful muntelui Ceahlau si s-au transformat in doua stanci marete, in urma unui inghet, Toaca si Panaghia.
Cum te apropii de varful Toaca, urcusul devine greu. Treci de cabana meteorologilor de pe muntele Ceahlau si daca ai noroc observi in stanga poteca ce urca serpuitor pana spre varf. Eu, tinandu-ma atotcunoscataore a muntelui, povestesc din tineretile mele de ceva scari din lemn (vreo 450 la numar) care te purtau pana in varf. Scarile nu mai sunt, din nefericire, dar incapatanarea noastra de a urca pe locul fostelor scari a existat. Uite asa, ne folosim noi de cele 4 membre din dotare (pentru ca altfel nu ai nicio sansa sa urci muntele intreg) si ajungem gafaind in varf. Nu va recomandam traseul asta pana spre Toaca decat in cazul in care vreti sa va testati sistemul 4X4 personal, iar celor cu rau de inaltime la spun calduros sa o ia pe poteca ocolitoare (credeti-ma pe cuvant!).
Hai sa mai trecem noi inca un varf cucerit la CV-ul personal, Toaca cu a lui 1904 m. Privelistea este de nedescris sus, in locul unde se avanta vulturii. In varf se afla centrul de masurare meteorologic. Noi nu am pierdut mult timp acolo sus pentru ca déjà ne presa ora si mai aveam cale lunga pana jos, la Durau, pe partea cealalta a muntelui Ceahlau.
Fix la ora 4 dupa-masa ne-am pus si noi pe coborat. Cu totii gandeam cat timp cu lumina am mai avea la dispozitie intr-o zi de noiembrie tarziu, iar eu drept sa spun eram cea mai panicata din grup, caci iarna nu-i ca vara si noaptea nu-i ca ziua (halal filosofie).
Traseul ales de noi porneste de la cabana de meteorologie si masoara vreo 7 km pana in Durau, iar tablita informativa nu suna foarte incurajator, 3 ore 30 minute. Stiti cum e cu alergatul pe munte?…Ei’, daca nu, va povestesc eu. Nici eu nu stiam, dar am fost nevoita sa aflu. Pacat de frumusetea traseului si de toate stancile pe langa care am trecut si nu am reusit sa le observ asa cum ar trebui. Cand alergi pe munte, privirea ti-e atintita mereu numai la urmatorul pas pe care urmeaza sa il faci si eventual la urmatorul semn de orientare pe care trebuie sa il urmezi.
In cea mai mare viteza am trecut pe langa Panaghia (era cam greu sa nu o observam, avand in vedere ca e o stanca enorma de calcar) apoi tot intr-o alergatura am vazut Piatra cu Bani, o stanca la baza careia mult timp s-a crezut ca si-a ingropat Stefan cel Mare comorile, Caciula Dorobantului (un conglomerat sub forma de bust ce poarta o caciula si pe umar o pusca) si abia la Curmatura Obarsiei ne-am tras sufletul. Locului ii mai zice si “La morminte” pentru ca aici s-au dus lupte in timpul ultimului razboi mondial. Am avut ocazia sa vedem poate unul din cele mai frumoase apusuri de pe munte pe care mi-a fost dat sa il vad, dar cum stresul de a prinde o coborare cu cat mai multa lumina naturala imi gadila neuronii, nu m-am putut bucura asa cum trebuie de acel asfintit.
Am ajuns pe terasa cabanei Fantanele (1200 m) odata cu ultima licarire de lumina, cand pancarda de coborare spre Durau ne-a dat si ea un pic de furca si am pierdut vreo 10 min cu orientarea in spatiu pe intuneric.
Va spun sincer, coboratul pe munte noaptea nu mi-e cea mai placuta dintre aventuri si nu v-as recomanda sa incercati asa ceva daca nu aveti lanterne. Noi am avut o frontala si o lanterna de mana ce si-au facut treaba la maxim pentru patru oi pierdute in intunecimea muntelui. Inutil sa va spun ca am vazut prea multe thrilleruri la viata mea, incat gandurile imi clocoteau in cap a vampiri si lupi si tot soiul de vietati cu colti care ies noaptea prin padure sa ne inhate pe noi. Si uite asa, la cateva minute bune de coborat se aude fas-fas prin padure dupa noi de sa-mi sara mie inima din piept. O vietate mica si alba (in mintea mea dihania de lup) ne urmarea indreaproape tocmai de la cabana Fantanele – era si el un suflet de caine plapand ce stia mai bine decat noi drumul de intoarcere si care ne-a insotit pana am dat de sosea.
Ei, si uite asa am coborat mai cu “uite semnul”, “nu e semnul”, mai cu bancuri cu grozavii nocturne, incat mie una nu imi mai trebuie coborat pe innoptate cativa ani buni de acum incolo. Acum, hai sa spunem si avantajele unei astfel de aventuri: asfintit mai frumos nici ca putea sa existe si cer mai instelat ca la munte nu am mai vazut demult (asta pentru cei care se mai uitau si in sus, spre cer, sa vada stelele). Oricum, faza cu orientatul dupa stele va zic eu ca nu tine!!!
Galerie Imagini Muntele Ceahlau
Cu siguranta o sa ne intoarcem pe muntele Ceahlau si intr-un alt anotimp 🙂
